dighididum!

iata ca suntem "la anu" ... va zic eu din mica mea pauza. Bineee, vedem noi daca e mica sau nu, inca sunt in pauza :)) pt ca pur si simplu nu mi gasesc timpul sa scriu, da las ca revin eu. curand.


* S-au adunat niste lepse, da mai da-le incolo, nu am timp :)).Tre sa modific cate ceva in setari privind disponibilitatea commenturilor, da' stii ceva ?! Mai da-le incolo si de commenturi. Cred ca pauza asta e foarte bine meritata. Consider ca starea "cichi cichi" e inca in floare si stiti prea bine ca nu pot scrie in asemenea conditii. (ma rog, nu ceva serios). Dar las ma, revin, asta e sigur, mai tarziu, dar revin.
Pana atunci, voi sa fiti sanatosi si bucurati-va de zapada, frig, viscol, drumuri blocate, ghetus, maini/picioare rupte si... iarna, intr-un cuvant.


























*Acest post este un pamflet. Va rugam a fi tratat ca atare.

De An Nou, un an nou.

     Inca cateva ore si intram cu desavarsire in anul 2008, an cu numar par, an al sobolanului in zodiacul chinezesc, si, speram noi, unul cat mai prosper si fericit.
     Dar nu inainte de a ne gandi putin, de a reflecta la ce anume am realizat noi in anul care tocmai se chinuie sa treaca.
     Pe lista realizarilor (inter)nationale, poate chiar in top, se afla aderarea Romaniei in UE. De altfel, faptul ca a 5736472-a editie a unor emisiuni cum ar fi Dansez Pentru Nimic, Megabluff sau Stupize,Stupize a avut loc, faptul ca nea Becali isi scoate CD, si bineinteles inegalabila, senzationala, fara pereche si de negasit Elodia, sunt la fel de importante, sau chiar mai mult.
 
     Dar bine, nu ne priiveste asta pe noi. Hai sa ne gandim la lucruri personale.




Stiti ce ? Ganditi-va voi :))) eu am plecat. ne citim la anu.

down the town square.

Coboara in graba scarile ponosite ale blocului. Nu stie unde se duce. 


Aerul racoros si totusi poluat al micii metropole o face sa se simta ca acasa. Era acasa.
 Vroia, insa, sa se asigure de asta. 
Cu pasi de soldatel porneste pe langa magazinul de dulciuri, langa care se opreste o secunda. Priveste si tace. Trece, pe rand, prin fata bancii unde oamenii isi lasa veniturile financiare dar si morale, familiare si altele de gen, prin fata statiei de autobuz de unde vin si pleaca calatorii, dar aceia care nu calatoresc, si prin fata magazinului cu bijuterii, locul unde,dupa parerea ei, doar cucoanele respectate, sotiile de politicieni si damele cele rasfatate isi permit numai sa intre.
Undeva, prin toata monotonia burgheza e micului oras, unde sunt fie calatori ce nu calatoresc, adica oameni de rand, fie vreo dama din cele de mai sus, ea viseaza la parcuri de distractii, pick-up-uri si dicteuri automate in cateva minute.


Urca relaxata scarile primitoare ale blocului. Stie unde a fost.

Pure Morning. or not.

Am primit o leapsa de la un Alex sa scriu un post despre cele 5 lucruri fara de care nu as putea incepe o zi ca lumea. Eu am sa fiu fetita ascultatoare si am sa ma conformez.

Deci, asadar si prin urmare, un prim lucru fara de care dimineata mea nu ar mai avea sens e telefonul mobil. Telefonul mobil, pe care, de altfel, il urasc. Da, imi urasc telefonul mobil. Asa mic, chinuit, zgariat, cu margelutele care atarna de el, asa mic cum e el, il urasc. Dar fara de el nu pot incepe o dimineata ca lumea, pentru ca ziua mea n-ar mai incepe dimineata, ci undeva pe la ora pranzului. Da, daca nu ar fi acea sonerie care, sa fiu sincera, e de-a dreptul enervanta, probabil n-as mai fi apucat nicio dimineata :)). Deci clar, telefonul mobil e un obiect indispensabil.

Un al doilea lucru este periuta de dinti (si pasta, evident). Pentru ca nu se poate fara, pur si simplu.

Nr. 3. Iaurt, niciodata simplu. Pentru ca mi se pare cel mai usor aliment de digerat dimineata, mai ales in graba.

On the fourth place, actiunea se muta in mediul extern. Mijlocul de transport. Pentru ca trebuie, nu pentru ca ar fi vreun moft si eu nu vreau sa-mi tocesc incaltamintea mergand pe jos. Oricum, pot spune chiar ca iubesc sa merg cu microbuzul, mai ales dimineata devreme. Fiindca atunci poti sa vezi expresii diferite ale acelorasi oameni, plictisiti si amortiti de somn, majoritatea. Oh da, iubesc asta :))

Numarul cinci. Ei bine, numarul 5. Da, shinshi! Chiar nu stiu. Sa fie oare... ? Ah nu, nu aia. Nu stiu care ar fi numarul 5. Asadar, ma opresc la 4.

Yellow lemon in my head.

Mi-e asa o pofta de lamai! Mi-e asa o pofta incat... incat... incat nu stiu. Dar mi-e atat de pofta de lamai!
 Sfarsitul de saptamana ce tocmai e pe sfarsite (ui ce fel suna) a fost unul cum nu se poate mai plictisitor. 
Stat in casa, privit la tv chestii total neinteresante, sau fara vreun subiect (cum de altfel e plina grila de asa ceva), pfffffffffffffffffffffffffffffffffffffff, 2-3 filme, o tentativa de a citi ceva, pierdut vremea in fata PC-ului si... dormit. Si cam atat.
Pentru o fractiune de secunda mi-am dorit sa vina luni (macar asa aveam ceva de facut)




PS 1: A da, prima ninsoare de anul asta de la malul marii, aseara.


PS 2: Arata prea bine lamaile din fotografia aia, incat as comite pacate pentru ele.

Despre verde, numai de bine.

Da, momentan ma aflu intr-o perioada de obsesie cromatica, cum imi place mie sa o numesc. De fapt, in termeni mai simpli, e doar o perioada de o saptamana-2-3, cel mult, in care ma obsedeaza o culoare.

Actualmente, culoarea verde.

Culoarea verde, pentru mine, nu e doar o simpla nuanta obsedanta care cu timpul va trece, ci e dintotdeauna culoarea mea preferata. De aceea m-am gandit ca merita un post special rezervat.

Verdele aduce a puritate.

Tot ce e verde e pur. E crud. E mic si neinsemnat. Si nou.

Verdele aduce a natura.

A miros de conifere si de iarba proaspata.

Verdele aduce a nou.

Chiar si cea mai mica particula dintr-un element oarecare se reinnoieste odata cu culoarea verde.

Verdele aduce a realistic.

A reimprospatare. A naturalete. A trezire. A renastere. A anotimp primavaratic. A frumusete.

Indiferent de starea in care ma aflu, cand privesc ceva verde ma destind. As vrea, de cele mai multe ori, sa traiesc pe un camp verde, cu iarba grasa, frumoasa si curata (si bineinteles verde), cu niste palcuri de copacei mici si floricele purpurii. Cativa prieteni buni, o muzica relaxanta pe fundal si soarele care rasare incet de dupa un deal. Doar de atat am nevoie ca sa ma simt fericita.

VERDE TUTUROR!

Ce mare este trenul ala, mami!

Vreau sa plec. Imi aduc aminte ca prima oara cand am avut ideea asta eram foarte mica. Imi calculam mereu orele de trezire/culcare ale parintilor precum si orele in care ieseau la baie/bucatarie/balcon. Imi faceam planuri sa fug de acasa. Ma entuziasmam ca un copil rasfatat. Ca mai apoi sa-mi dau seama ca scara blocului nu e cel mai bun loc de a te ascunde cand fugi de acasa.

Intre timp, vremurile s-au schimbat.

Vreau sa plec. Da, vreau sa plec undeva, departe sau nu, undeva unde sa pot uita in voie de rutina zilnica. Macar pentru o zi. Stiu ca vreau asta.

Si mai stiu ca avem cu totii asemenea scapari, cand nu ne dorim decat atat: sa ne eliberam si sa fugim! Sa lasam in urma toate nimicurile neterminate si nerezolvate, ca, la intoarcere, sa le luam de unde au ramas, cu forte proaspete.

Vreau sa plec. Nu stiu nici unde, nici cum. Stiu in schimb de ce. Nu, nu ma aflu intr-o depresie sau ceva de genul asta si vreau sa fug de civilizatie, eventual singura, sa ma ascund si sa plang. In niciun caz.

S-a terminat vara.

S-a terminat intr-un mod nu tocmai placut, ci in ploaie. Vara a plecat in ploaie.

Si cum stateam si urmaream oamenii cum inotau neutinciosi in baltile de pe sosea, m-am gandit la urmatorul lucru: vara asta n-am fugit!
N-am fugit nicaieri incat sa uit de cele zilnice. Trebuia s-o fac acum, sufletul meu de copil ce tanjeste, pur si simplu nu mai poate astepta. Nu mai poate astepta vara viitoare! Nu mai poate astepta viitorul!

Vreau sa plec. Nu stiu insa daca o sa plec. Dar vreau. Cel putin e un inceput.

Maine am sa-mi intreb cativa prieteni daca vor sa ma acompanieze in mica mea evadare din cunoscut.

Asadar, ma duc sa-mi fac bagajul (strictul necesar...). Iar daca trec mai mult de 3 zile si niciun alt post nou nu apare aici, am evadat!

In evadare...

Ne vedem sambata ?

Nu.

De ce ?

Sau mai bine zis, de ce ma intreb ? De ce pun aceasta intrebare ? De ce "de ce?" ?

Pentru ca imi pasa. Pentru ca am nevoie de un motiv. Pentru ca am vrut intotdeauna sa stiu si acest lucru. De ce.

Ok astazi e sambata. "- Ne vedem sambata ? - Nu. Poate marti..." De ce ?

Au trecut 5 zile. Vreau sa ne vedem astazi! Ne vedem astazi! ... Ne vedem astazi ?

Nu.

Si acum restul.

E sambata, in sfarsit nu mai e cald. Dar cum niciodata nu e pe placul nostru, e innorat. Da, si ce ?

Poate ploua... Ar fi mult mai frumos!

Si daca nu... ?

Si daca nu... ce ?!

Ne vedem sambata ?

Nu.

PS. Multumesc George Gradinaru pentru fotografie.

Cand mi-e sila...

Mi-e sila ca nu pot. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu mai am nimic de spus. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu cred in nimeni. Mi-e sila.

Mi-e sila ca trebuie. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu stiu ce zic. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu sunt atenta. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu imi pasa. Mi-e sila.

Mi-e sila cand e greu. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu sunt in stare. Mi-e sila.

Mi-e sila cand totul se naruie. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu fac nimic. Mi-e sila.
Mi-e sila cand tac. Mi-e sila.

Mi-e sila cand privesc in gol. Mi-e sila.

Mi-e sila cand imi aud ecoul. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu stiu. Mi-e sila.

Mi-e sila cand ma gandesc ca as fi putut. Mi-e sila.

Mi-e sila cand regret. Mi-e sila.

Mi-e sila cand spun lucrurilor pe nume. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu am motive. Mi-e sila.
Mi-e sila cand urasc. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu am habar de ce se intampla. Mi-e sila.
Mi-e sila cand nu am. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu incerc. Mi-e sila.

Mi-e sila cand imi e lene. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu vreau. Mi-e sila.

Mi-e sila ca sunt indiferenta. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu observ. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu sunt. Mi-e sila.

Cu toate aceste afirmatii contradictorii, imi place cand mi-e sila.

Tu ai cativa prieteni buni, niste vecini cumsecade si multi cunoscuti.

Despre prietenie. Despre prietenie in general se pot spune mii si mii de lucruri. Toate false. Sau paradoxuri, sau clisee. Ca daca faci asa sau asa, inseamna ca esti un prieten bun. Daca faci contrariul, inseamna bineinteles, contrariul in a fi prieten bun. Exista chiar si teste psihologice care demonstreaza cat de "prieten" esti.

Toate astea... pentru ce ?

Pentru nimic. Exact.

Eu nu am nevoie de cineva/ceva (teste, clisee, proverbe, zicale, media) ca sa-mi arate cat de buna prietena pot fi. Pana la urma, si prietenia, ca si orice alt lucru, e superficiala. O prietenie nu tine o viata, dar poate insemna cat una. Si daca stau bine si ma gandesc... nu am mai mult de 10 prieteni (intr-adevar) buni. Prieteni carora as putea sa le multumesc oricand doar pentru simplul fapt ca sunt acolo. Mereu.

Intr-o alta ordine de idei, pentru mine, prietenii ar putea fi catalogati astfel:

1. Prietenii de-o viata (sau aproape). Sunt acei oameni pe care ii cunosc de mica. Am crescut si copilarit impreuna, am impartasit primele secrete si chiar ne-am maturizat (intr-un fel sau altul) tot impreuna. Acestia sunt prietenii pe care simti ca te poti baza oricand, la orice ora din zi sau noapte, absolut cu orice.

2. Prietenii actuali (cei cu care iesi etc.). Sunt acei oameni langa care ma simt bine. Cu care imi place sa ies, sa stau, cu care ma simt in largul meu. Oameni cu aceleasi (sau asemanatoare) gusturi/preferinte ca si mine. Posibil sa ramana prieteni mult timp.

3. Prietenii cei buni. Sunt oamenii care pot face parte din orice categorie de prieteni mai sus amintite. Numarul lor e redus, dar stii si simti ca iti sunt prieteni.

4. Prietenii ocazionali. Ii cunosti, ii stii, cu unii esti in relatii destul de bune chiar. Nu obisnuiesti sa iesi cu ei, dar daca se iveste ocazia, sunt acolo gata sa-ti sara in ajutor. Majoritatea.

( avem si o subcategorie aici. Genul de prieten ocazional cu care doar te saluti.)

5. Prietenii de-o noapte. (care nu au o neaparata legatura cu noaptea). Sunt oamenii pe care ii cunosc acum, stau cu ei, rad, glumesc, aberez, ma simt bine, si in urmatoarea zi nu mai stiu nimic de ei. Uneori nu pot fi numiti prieteni, dar mie imi place mult cum suna. Am sentimentul ca, impreuna cu cei de la 3., sunt singurii care nu te vor insela vreodata. Asta pentru ca nu stiu multe despre tine, ci doar strictul necesar pentru putin fun.

PS: Pe aceasta cale doresc sa le multumesc doar pentru ca exista: Mada, Oxi, Sergiu (aka Fluffy), Alex (cu tot cu sucul lui de portocale), Ancutsa, Dan (OCS, desi nu ma leaga nimic foarte personal de el), Sebi Cel Verde, Mioritza, Didi, Cezarica Fara Frica. :)

Psst...

Nu am idee cum si prin ce mod...

Dar...

Eu am chef de iesit afara, pe aerul racoros de noapte de vara (cat inca mai este...) si de privit cele cateva stele pe care le pot privi. Asta din cauza numarului ridicat de imobile, dar deh...

Cam atat.

Va rog frumos, ridicati-mi o statuie !

Nu recent, mi-am dat seama in ce fel de tara traim. Urata. Ar fi cuvantul cel mai potrivit.

Si nu urata din punct de vedere peisagistic neaparat (desi nici asa nu stam grozav), ci din punct de vedere politic, economic, dar mai ales social.



O sa-mi exprim parerea din statutul meu de roman de mijloc. Eu, un simplu cetatean cu drepturi depline (probabil...), care face parte din generatia din jurul anului '89 & Co., unul din marii mici romani.



Si, cum si eu sunt om, deci un adevarat animal social, am drepturi, libertati, dorinte, idei, dar mai ales opinii. Proaste, gresite, eronate, fara sens si chiar misogine, sunt opiniile mele.

Nu vreau sa fiu important, nicidecum. (am impresia ca e destul de greu sa fii un om important in aceasta tara) Dar totusi, vreau sa ma simt important. Nu pentru tine, nu pentru Xulescu, nu pentru Cutarica. Pentru mine.

Meanwhile... sunt un om prea indiferent ca sa imi pese daca sunt sau nu important pentru altii.



Stiind toate astea, fara vlaga si secatuit de orice tip de chef de a fi cineva... Vreau sa fac ceva!


Pai.. daca atatia "oameni de cultura" si "de afaceri" si "de stat" din tarisoara asta sunt importanti.. eu de ce n-as fi ?!
Nu ii consider pe acesti oameni foarte presus de clasa de mijloc. Ei se considera astfel. Ba din contra, nu vreau sa se creada ca mi-as dori sa fiu in locul lor. Nici pe departe.
Dar vreau sa fac ceva! Nu stiu ce, dar ceva!
Altceva decat sa ma duc in mijlocul autostrazii si sa tip/urlu/atac/impusc/crizez (ok, am mers cam departe).
Sa fac ceva entru care sa ma consider, macar pentru o clipa, un om important.

Haideti sa facem ceva! Nu-i lasati pe astia sa ne conduca! Nu trebuie sa ne conformam unor reguli care exista doar pe hartie. Chiar nu e necesar. Suntem niste mari mici romani!
Trebuie sa fim marii mici romani!

Va rog frumos, ridicati-mi o statuie!
Dau bine la televizor, am si o mica declaratie...

Vreau o strada cu numele meu.

Urban affair.

Ieri, am fost la cutreierat aiurea prin Constanta. Da, mare oras! Ca dimensiune... Mai ales daca iei fiecare straduta in parte. Pot sa zic ca toata ziua n-am facut altceva decat sa umblu prin soarele ambitios si caldura lesinanta, prin 3 sferturi de oras, aberand despre diverse (aberatii, fireste!) cu un prieten.

Si tare fain mai este orasul asta! Cum de nu mi-am dat seama pana acum ?!

Chiar daca, consider eu, sunt multe alte orase mai ~misto~ in tara asta, cu siguranta nu mi-ar placea sa stau in alta parte. Cel putin nu acum, in sezonul estival.

Deci, cum traversam Parcul Garii, m-am simtit (pentru prima data), aici in Constanta, ca in Bucuresti. Nu stiu de ce, poate agitatia specifica unei metropole era de vina. Sau poate doar aerul ala cald care te facea, vrei, nu vrei, sa iesi din casa intr-un parc. Si unde altundeva decat in Parcul Garii ?! Ai acolo tot ce-ti trebuie ca sa te simti ca-n capitala. Masini/ troleibuze/ autobuze care misuna neincetat, Gara fiind la o intersectie distantza, deci aglomeratie. Oameni de toate varstele, de la pubertate pana la varsta a treia, ciudati, batranei cumsecade, (Clubul Pensionarilor) si chiar si un santier in lucru plin de muncitori care te fluiera. (in cazul in care apartii sexului feminin, e ok. Mai grav e cand esti de partea opusa.)

Deci, cum sa nu te simti ca-n Bucuresti ?!

Orasul asta s-a schimbat. In unele locuri in bine, in altele in rau si in altele in si mai rau. Dar ne-am obisnuit cu el si cu siguranta o vom face si de data asta. In fiecare structura din el exista parca cate o amintire. O amintire ce ma va lega mereu de acest oras.

Intr-o buna si, recunosc, asteptata zi, voi pleca de aici, la facultate. Sigur imi va fi dor. De tot ce contine el. Fiecare banca din fiecare parc poarta parca o alta amintire. Si chiar si la indiferentza mea, nu pot ramane indiferenta, macar pentru o fractiune de secunda.

Orasul asta e special. Intotdeauna va avea ceva special.

Rafturi.

(Nu ma intreba de ce am pus acest titlu.)

Inca o zi normala, inca o frustrare :)).

Astazi de dimineata, stateam si imi savuram paharul de Coca-Cola in fata monitorului, verificandu-mi mail-ul.

Da, chestia cu verificarea mail-ului a devenit o boala. Si tocmai imi stergeam mesajele spam-uri (care reprezinta 60%, daca nu mai mult, din nr. total de mesaje primite pe mail de un om conectat activ la Internet), cand vad un mesaj de la un vechi prieten, de care nu mai aflasem nimic in ultimul an si aproape ca il uitasem.

Initial, pentru o fractiune de secunda, am vrut sa sterg mail-ul, nick-ul nu-mi mai suna deloc cunoscut, deci spam! Ceva m-a indemnat totusi sa deschid mesajul. A fost ceva destul de strange, avand in vedere ca, timp in care citeam continutul, care era destul de pompos, nu-mi dadusem seama cine e expeditorul, desi tot ce scria acolo imi era foarte familiar. Spre finalul mesajului, vad niste nume foarte cunoscute, iar la semnatura, vad si numele lui. Si nu mica mi-a fost uimirea!

Aflasem asadar ca a iesit cu bine la BAC si ca se va muta in Bucuresti, student la Teatru. :).

Dar defapt nu asta e esenta acestui entry. Nu vreau sa va incarc memoria cu intamplarile mele stupide. Ideea e alta. De la evenimentul (da, pot sa-l numesc si asa!) de azi-dimineata, mi-a venit in cap o alta teorie:

Cat de usor uitam oamenii cu care nu mai tinem legatura!
De ce ?

Pentru ca noi oamenii suntem intr-o continua si ascendenta schimbare. Pe mine personal nu ma intereseaza acest lucru, am trait intotdeauna intr-un singur interval de timp: prezentul. (cred ca am sa postez un entry despre chestia asta) Dar stiu ca sunt multi aceia care nu pot s-o faca.



Revenind... Da, uitam oamenii cu care nu mai tinem legatura. Conform si zicalei "Ochii care nu se vad, se uita". Bolnava zicala!
De ce zic asta ?! E un paradox. Un om cu care nu te vezi o perioada, nu e uitat. Nu-l uiti pe el, ci uiti de el. E o anumita diferenta. O diferenta de esenta.

Ah damn. Iar nu mai am timp sa scriu.

Raman insa la o intrebare, oricine care crede ca imi poate da un raspuns, sa o faca.

De ce unii oameni de care uitam, sunt adesea oameni care au fost candva indispensabili (eu un cuvant cam pretentios) pentru noi ?

O zi perfecta.

Cum toate posturile mele s-ar putea sa para destul de puerile si neinteresante, m-am gandit sa mai postez si astazi ceva care sa intre la aceasta categorie.
Ideea de "perfect" nu exista. Stim cu totii asta, dar nu ne place s-o recunoastem. Ne place sa credem ca putem atinge perfectiunea, care de fapt, nu exista.
Ce am sa scriu in continuare nu ma prezinta pe mine, sau pe tine, in rolul principal. Ci poate pe romanul clasic contemporan (suna straniu..), crescut la oras, care a invatat de mic cum e cu toata treaba asta de mascarici urban.
Si cum niciun lucru nu poate exista armonios fara o extrema, bineinteles ca si perfectiunea o are pe'a ei: s-o numim simplu imperfectiune. Undeva intre perfectiune si imperfectiune, se afla normalul. Banalul. Obisnuitul. Or whatever. Si hai sa vedem un prototip de zi obisnuita din viata mascariciului urban:

Ziua obisnuita.
1. Dimineata zilei obisnuite.
Te trezesti foarte tarziu. Tragi adanc aer in piept. Te ineci cu fumul de la centrala, si tusesti de la mirosul de aer infect si poluat al peisajului urban. Deschizi mai mult geamul si primul sunet pe care il auzi provine de la motorul daciei vecinului tau de deasupra, care nu te lasa sa dormi si care noapte de noapte bocane si ciocane in podea pe ritmuri de manele. Te uiti la ceas. Nu-ti vine sa crezi cat e de tarziu. Dar, nu te mai miri, nu e prima oara. Acum te gandesti la ce mai ai de facut si astazi, unde trebuie sa mai fii, cu cine trebuie sa te mai vezi, ce rol trebuie sa mai joci. Da, e o alta zi obisnuita. Din nou.
2. Dup-amiaza zilei obisnuite.
Mananci in graba chipsurile care au mai ramas de seara trecuta. Te imbraci rapid si cu grija, ca nu cumva sa fii etichetat gresit, ca intotdeauna dealtfel. Si iesi afara. Te izbeste duhoarea molesitoare de primavara prafuita. Ridici capul sus si cobori pe strada. Mergi pe aceeasi strada, pe acelasi drum, strabati aceeasi cale, te indrepti spre acelasi loc: metroul. In cale nu-ti ies decat aceeasi oameni cu aceleasi expresii plictisite si amortite pe fatza. Nimic nu e nou. Nimic nu s-a schimbat. E acelasi oras. Esti inca acelasi om.
O masina te claxoneaza. Iar ai traversat neregulamentar. Ajungi la statia de metrou. Acolo oamenii alearga frenetic si bezmetic sa prinda cate un loc in metrouri. Ai vrea si tu sa te grabesti, dar ceva in tine nu poate. Urci in acelasi metrou murdar de ani. Nu stai jos, pentru ca din nou nu ai fost indeajuns de rapid. Te bucuri insa de inghesuiala plina de mirosuri ciudate si de respiratiile acelorasi oameni. Cobori din metrou. Te opresti un moment si te zgaiesti la graf-ul dat in coltul zidului. Ceva acolo iti transmite un mesaj evident. Dar nu conteaza. Iesi din subteran. Blocuri imense si prafuite te saluta. La capatul strazii, acelasi cersetor iti implora mila. Ii lasi doi banuti, ca in fiecare zi. Da, ai facut o fapta buna, si astazi. Probabil singura fapta buna pe care o mai faci. Brusc, iti amintesti ce cauti tu defapt in multime. Te indrepti grabit spre scoala.
Stii ca urmeaza 6 ore in care ai fi sperat sa mai inveti cate ceva, dar de care esti ferm convins ca n-are sa fie asa. Trec 6 ore plictisitare si aberante. Iesi cu aceiasi prieteni pe care-i sti de ani buni in acelasi pub. Comanzi acelasi fel de mancare. Bei aceeasi bautura. Vorbesti aceeasi vorba. Vezi aceeasi oameni. Esti in acelasi element.
Totul e la fel cum era si ieri si cum speri sa nu fie si maine.
3. Seara zilei obisnuite.
Se face seara. Iesi din nou pe sosea. Meditezi la ritmul alert al acelui sfarsit de zi obisnuita. N-ai realizat nimic nici astazi. Nu e nimic. E normal. Te indrepti spre casa. In drum te mai opresti la vreun magazin, tanjesti dupa ceva ca un copil dupa o jucarie noua, dar te retragi incet.
Ajungi acasa. Aprinzi televizorul si urmaresti ultimele reclame difuzate. Nici nu mai tii minte de cand n-ai mai vizionat un film bun. Te gandesti apoi la viata prospera a altor oameni. "Cum ar fi de-as trai ca ei?" te intrebi. Dar te trezesti imediat. Aprinzi calculatorul. Iti verifici mailbox-ul. Nimeni nu ti-a scris. Nici ca te asteptai la ceva. Iti indesi castile pe urechi si dai drumul la muzica, singura prietena care te mai intelege. Nu adormi, pt ca stii ca ti-e greu sa te trezesti.

[de astfel de zile obisnuite avem parte cu totii. mai mult sau mai putin diferit]
Ziua perfecta.
1. Dimineata zilei perfecte.
Te trezesti mai devreme ca niciodata. Tragi adanc aer in piept si simti o revigorare trupeasca si nu numai. Deschizi geamul mai mult si primul sunet pe care-l auzi e ciripitul vesel al unor pasarele indragostite de viata. Nici nu te uiti la ceas. Azi nu te gandesti la nimic. Nici la ce mai ai de facut, nici la cu cine trebuie sa te mai vezi. azi nu ai nicio obligatie personala. Da, azi e o zi perfecta.
2. Dup-amiaza zilei perfecte.
Nu mananci nimic. Te imbraci incet si dezordonat. Si iesi afara. Razele unui soare maiestuos te lovesc direct in fatza. E placut. Cobori pe strada. Astazi nu mai vrei sa mergi pe acelasi drum, pe aceeasi strada, aceeasi cale, spre acelasi loc.
Te indrepti spre bulevard. Vezi oameni fara griji, bunicute cu nepoteii lor si batranei ce-si plimba cainii. Azi ceva e nou. Ceva s-a schimbat. E acelasi oras, dar tu nu mai esti acelasi om.
Ajungi insa la capatul strazii unde te asteapta acelasi cersetor care iti implora mila. Nu-i mai pui aceiasi 2 banuti, ci iti golesti jumatate din portofel, stiind ca e agoniseala ta pe o luna. Ai facut o fapta mai buna. Probabil cea mai buna dintre toate in ultima vreme. Brusc, iti amintesti ce cauti tu din nou in multime. Dar nu te mai indrepti spre scoala. Astazi nu ai chef. Te duci insa spre parc. Stii ca urmeaza 6 ore de stat intins pe iarba, de privit la nori si de ascultat povestile unor oameni trecuti de varsta a treia despre politica si vreme.
Trec 6 ore linistite si perfecte. Nu mai iesi cu aceiasi prieteni pe care-i sti de ani buni, in acelasi pub. Te duci pe o terasa. Nu mai comanzi acelasi fel de mancare. Nu mai bei aceeasi bautura. Nu mai vorbesti aceeasi vorba, si nici nu mai vezi aceeasi oameni, esti intr-un alt element. Nimic nu mai e la fel cum era ieri si speri ca si maine sa fie la fel.
3. Seara zilei perfecte.
Se face seara. Iesi din nou pe aceeasi sosea. Meditezi la ritmul alert al acelui sfarsit de zi perfecta. Te asezi pe o balustrada si privesti la fetzele oamenilor pline de griji. Te intrebi de ce-or fi atat de necajiti. Viata e frumoasa. Te gandesti ca in sfarsit azi ai realizat ceva. Astazi e ceva important.
Te indrepti spre casa. Ajuns in scara blocului, vecinul manelist iti marturiseste cat de misto a fost ultimul concert al trupei tale preferate, si cat de bine canti tu la chitara. Zambesti. Intri in casa. Nu aprinzi televizorul. Nici calculatorul.
Azi nu te intereseaza ultimele reclame, nici mailboxul. Azi nu te mai gandesti la viata prospera a nimanui. Astazi contezi doar tu. Te intinzi pe podea, cu lumina aprinsa., fara sa te gandesti la nimic. Becul se arde. Te amuza. Azi a fost ceva special.

A se lua in considerare: aceste povestiri sunt prototipuri.

Pentru ca...

De ce blog ?
Pentru ca...
Pentru ca vreau si nu sunt sigura daca pot.
Pentru ca nu inteleg anumite lucruri.
Pentru ca sunt o indiferenta careia ii pasa.
Pentru ca incerc sau cel putin incerc sa incerc.
Pentru ca stiu ca nu stiu.
Pentru ca vreau si vreau sa stiu si daca pot.
Pentru ca timpul trece.
Pentru ca am frustrari. (cum de altfel avem cu totii)
Pentru ca nu ma uit inapoi. Nu, de ce mai multe ori.
Pentru ca vreau si pot.