Ce mare este trenul ala, mami!

Vreau sa plec. Imi aduc aminte ca prima oara cand am avut ideea asta eram foarte mica. Imi calculam mereu orele de trezire/culcare ale parintilor precum si orele in care ieseau la baie/bucatarie/balcon. Imi faceam planuri sa fug de acasa. Ma entuziasmam ca un copil rasfatat. Ca mai apoi sa-mi dau seama ca scara blocului nu e cel mai bun loc de a te ascunde cand fugi de acasa.

Intre timp, vremurile s-au schimbat.

Vreau sa plec. Da, vreau sa plec undeva, departe sau nu, undeva unde sa pot uita in voie de rutina zilnica. Macar pentru o zi. Stiu ca vreau asta.

Si mai stiu ca avem cu totii asemenea scapari, cand nu ne dorim decat atat: sa ne eliberam si sa fugim! Sa lasam in urma toate nimicurile neterminate si nerezolvate, ca, la intoarcere, sa le luam de unde au ramas, cu forte proaspete.

Vreau sa plec. Nu stiu nici unde, nici cum. Stiu in schimb de ce. Nu, nu ma aflu intr-o depresie sau ceva de genul asta si vreau sa fug de civilizatie, eventual singura, sa ma ascund si sa plang. In niciun caz.

S-a terminat vara.

S-a terminat intr-un mod nu tocmai placut, ci in ploaie. Vara a plecat in ploaie.

Si cum stateam si urmaream oamenii cum inotau neutinciosi in baltile de pe sosea, m-am gandit la urmatorul lucru: vara asta n-am fugit!
N-am fugit nicaieri incat sa uit de cele zilnice. Trebuia s-o fac acum, sufletul meu de copil ce tanjeste, pur si simplu nu mai poate astepta. Nu mai poate astepta vara viitoare! Nu mai poate astepta viitorul!

Vreau sa plec. Nu stiu insa daca o sa plec. Dar vreau. Cel putin e un inceput.

Maine am sa-mi intreb cativa prieteni daca vor sa ma acompanieze in mica mea evadare din cunoscut.

Asadar, ma duc sa-mi fac bagajul (strictul necesar...). Iar daca trec mai mult de 3 zile si niciun alt post nou nu apare aici, am evadat!

In evadare...