Cand mi-e sila...

Mi-e sila ca nu pot. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu mai am nimic de spus. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu cred in nimeni. Mi-e sila.

Mi-e sila ca trebuie. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu stiu ce zic. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu sunt atenta. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu imi pasa. Mi-e sila.

Mi-e sila cand e greu. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu sunt in stare. Mi-e sila.

Mi-e sila cand totul se naruie. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu fac nimic. Mi-e sila.
Mi-e sila cand tac. Mi-e sila.

Mi-e sila cand privesc in gol. Mi-e sila.

Mi-e sila cand imi aud ecoul. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu stiu. Mi-e sila.

Mi-e sila cand ma gandesc ca as fi putut. Mi-e sila.

Mi-e sila cand regret. Mi-e sila.

Mi-e sila cand spun lucrurilor pe nume. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu am motive. Mi-e sila.
Mi-e sila cand urasc. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu am habar de ce se intampla. Mi-e sila.
Mi-e sila cand nu am. Mi-e sila.

Mi-e sila cand nu incerc. Mi-e sila.

Mi-e sila cand imi e lene. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu vreau. Mi-e sila.

Mi-e sila ca sunt indiferenta. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu observ. Mi-e sila.

Mi-e sila ca nu sunt. Mi-e sila.

Cu toate aceste afirmatii contradictorii, imi place cand mi-e sila.

Tu ai cativa prieteni buni, niste vecini cumsecade si multi cunoscuti.

Despre prietenie. Despre prietenie in general se pot spune mii si mii de lucruri. Toate false. Sau paradoxuri, sau clisee. Ca daca faci asa sau asa, inseamna ca esti un prieten bun. Daca faci contrariul, inseamna bineinteles, contrariul in a fi prieten bun. Exista chiar si teste psihologice care demonstreaza cat de "prieten" esti.

Toate astea... pentru ce ?

Pentru nimic. Exact.

Eu nu am nevoie de cineva/ceva (teste, clisee, proverbe, zicale, media) ca sa-mi arate cat de buna prietena pot fi. Pana la urma, si prietenia, ca si orice alt lucru, e superficiala. O prietenie nu tine o viata, dar poate insemna cat una. Si daca stau bine si ma gandesc... nu am mai mult de 10 prieteni (intr-adevar) buni. Prieteni carora as putea sa le multumesc oricand doar pentru simplul fapt ca sunt acolo. Mereu.

Intr-o alta ordine de idei, pentru mine, prietenii ar putea fi catalogati astfel:

1. Prietenii de-o viata (sau aproape). Sunt acei oameni pe care ii cunosc de mica. Am crescut si copilarit impreuna, am impartasit primele secrete si chiar ne-am maturizat (intr-un fel sau altul) tot impreuna. Acestia sunt prietenii pe care simti ca te poti baza oricand, la orice ora din zi sau noapte, absolut cu orice.

2. Prietenii actuali (cei cu care iesi etc.). Sunt acei oameni langa care ma simt bine. Cu care imi place sa ies, sa stau, cu care ma simt in largul meu. Oameni cu aceleasi (sau asemanatoare) gusturi/preferinte ca si mine. Posibil sa ramana prieteni mult timp.

3. Prietenii cei buni. Sunt oamenii care pot face parte din orice categorie de prieteni mai sus amintite. Numarul lor e redus, dar stii si simti ca iti sunt prieteni.

4. Prietenii ocazionali. Ii cunosti, ii stii, cu unii esti in relatii destul de bune chiar. Nu obisnuiesti sa iesi cu ei, dar daca se iveste ocazia, sunt acolo gata sa-ti sara in ajutor. Majoritatea.

( avem si o subcategorie aici. Genul de prieten ocazional cu care doar te saluti.)

5. Prietenii de-o noapte. (care nu au o neaparata legatura cu noaptea). Sunt oamenii pe care ii cunosc acum, stau cu ei, rad, glumesc, aberez, ma simt bine, si in urmatoarea zi nu mai stiu nimic de ei. Uneori nu pot fi numiti prieteni, dar mie imi place mult cum suna. Am sentimentul ca, impreuna cu cei de la 3., sunt singurii care nu te vor insela vreodata. Asta pentru ca nu stiu multe despre tine, ci doar strictul necesar pentru putin fun.

PS: Pe aceasta cale doresc sa le multumesc doar pentru ca exista: Mada, Oxi, Sergiu (aka Fluffy), Alex (cu tot cu sucul lui de portocale), Ancutsa, Dan (OCS, desi nu ma leaga nimic foarte personal de el), Sebi Cel Verde, Mioritza, Didi, Cezarica Fara Frica. :)

Psst...

Nu am idee cum si prin ce mod...

Dar...

Eu am chef de iesit afara, pe aerul racoros de noapte de vara (cat inca mai este...) si de privit cele cateva stele pe care le pot privi. Asta din cauza numarului ridicat de imobile, dar deh...

Cam atat.

Va rog frumos, ridicati-mi o statuie !

Nu recent, mi-am dat seama in ce fel de tara traim. Urata. Ar fi cuvantul cel mai potrivit.

Si nu urata din punct de vedere peisagistic neaparat (desi nici asa nu stam grozav), ci din punct de vedere politic, economic, dar mai ales social.



O sa-mi exprim parerea din statutul meu de roman de mijloc. Eu, un simplu cetatean cu drepturi depline (probabil...), care face parte din generatia din jurul anului '89 & Co., unul din marii mici romani.



Si, cum si eu sunt om, deci un adevarat animal social, am drepturi, libertati, dorinte, idei, dar mai ales opinii. Proaste, gresite, eronate, fara sens si chiar misogine, sunt opiniile mele.

Nu vreau sa fiu important, nicidecum. (am impresia ca e destul de greu sa fii un om important in aceasta tara) Dar totusi, vreau sa ma simt important. Nu pentru tine, nu pentru Xulescu, nu pentru Cutarica. Pentru mine.

Meanwhile... sunt un om prea indiferent ca sa imi pese daca sunt sau nu important pentru altii.



Stiind toate astea, fara vlaga si secatuit de orice tip de chef de a fi cineva... Vreau sa fac ceva!


Pai.. daca atatia "oameni de cultura" si "de afaceri" si "de stat" din tarisoara asta sunt importanti.. eu de ce n-as fi ?!
Nu ii consider pe acesti oameni foarte presus de clasa de mijloc. Ei se considera astfel. Ba din contra, nu vreau sa se creada ca mi-as dori sa fiu in locul lor. Nici pe departe.
Dar vreau sa fac ceva! Nu stiu ce, dar ceva!
Altceva decat sa ma duc in mijlocul autostrazii si sa tip/urlu/atac/impusc/crizez (ok, am mers cam departe).
Sa fac ceva entru care sa ma consider, macar pentru o clipa, un om important.

Haideti sa facem ceva! Nu-i lasati pe astia sa ne conduca! Nu trebuie sa ne conformam unor reguli care exista doar pe hartie. Chiar nu e necesar. Suntem niste mari mici romani!
Trebuie sa fim marii mici romani!

Va rog frumos, ridicati-mi o statuie!
Dau bine la televizor, am si o mica declaratie...

Vreau o strada cu numele meu.

Urban affair.

Ieri, am fost la cutreierat aiurea prin Constanta. Da, mare oras! Ca dimensiune... Mai ales daca iei fiecare straduta in parte. Pot sa zic ca toata ziua n-am facut altceva decat sa umblu prin soarele ambitios si caldura lesinanta, prin 3 sferturi de oras, aberand despre diverse (aberatii, fireste!) cu un prieten.

Si tare fain mai este orasul asta! Cum de nu mi-am dat seama pana acum ?!

Chiar daca, consider eu, sunt multe alte orase mai ~misto~ in tara asta, cu siguranta nu mi-ar placea sa stau in alta parte. Cel putin nu acum, in sezonul estival.

Deci, cum traversam Parcul Garii, m-am simtit (pentru prima data), aici in Constanta, ca in Bucuresti. Nu stiu de ce, poate agitatia specifica unei metropole era de vina. Sau poate doar aerul ala cald care te facea, vrei, nu vrei, sa iesi din casa intr-un parc. Si unde altundeva decat in Parcul Garii ?! Ai acolo tot ce-ti trebuie ca sa te simti ca-n capitala. Masini/ troleibuze/ autobuze care misuna neincetat, Gara fiind la o intersectie distantza, deci aglomeratie. Oameni de toate varstele, de la pubertate pana la varsta a treia, ciudati, batranei cumsecade, (Clubul Pensionarilor) si chiar si un santier in lucru plin de muncitori care te fluiera. (in cazul in care apartii sexului feminin, e ok. Mai grav e cand esti de partea opusa.)

Deci, cum sa nu te simti ca-n Bucuresti ?!

Orasul asta s-a schimbat. In unele locuri in bine, in altele in rau si in altele in si mai rau. Dar ne-am obisnuit cu el si cu siguranta o vom face si de data asta. In fiecare structura din el exista parca cate o amintire. O amintire ce ma va lega mereu de acest oras.

Intr-o buna si, recunosc, asteptata zi, voi pleca de aici, la facultate. Sigur imi va fi dor. De tot ce contine el. Fiecare banca din fiecare parc poarta parca o alta amintire. Si chiar si la indiferentza mea, nu pot ramane indiferenta, macar pentru o fractiune de secunda.

Orasul asta e special. Intotdeauna va avea ceva special.

Rafturi.

(Nu ma intreba de ce am pus acest titlu.)

Inca o zi normala, inca o frustrare :)).

Astazi de dimineata, stateam si imi savuram paharul de Coca-Cola in fata monitorului, verificandu-mi mail-ul.

Da, chestia cu verificarea mail-ului a devenit o boala. Si tocmai imi stergeam mesajele spam-uri (care reprezinta 60%, daca nu mai mult, din nr. total de mesaje primite pe mail de un om conectat activ la Internet), cand vad un mesaj de la un vechi prieten, de care nu mai aflasem nimic in ultimul an si aproape ca il uitasem.

Initial, pentru o fractiune de secunda, am vrut sa sterg mail-ul, nick-ul nu-mi mai suna deloc cunoscut, deci spam! Ceva m-a indemnat totusi sa deschid mesajul. A fost ceva destul de strange, avand in vedere ca, timp in care citeam continutul, care era destul de pompos, nu-mi dadusem seama cine e expeditorul, desi tot ce scria acolo imi era foarte familiar. Spre finalul mesajului, vad niste nume foarte cunoscute, iar la semnatura, vad si numele lui. Si nu mica mi-a fost uimirea!

Aflasem asadar ca a iesit cu bine la BAC si ca se va muta in Bucuresti, student la Teatru. :).

Dar defapt nu asta e esenta acestui entry. Nu vreau sa va incarc memoria cu intamplarile mele stupide. Ideea e alta. De la evenimentul (da, pot sa-l numesc si asa!) de azi-dimineata, mi-a venit in cap o alta teorie:

Cat de usor uitam oamenii cu care nu mai tinem legatura!
De ce ?

Pentru ca noi oamenii suntem intr-o continua si ascendenta schimbare. Pe mine personal nu ma intereseaza acest lucru, am trait intotdeauna intr-un singur interval de timp: prezentul. (cred ca am sa postez un entry despre chestia asta) Dar stiu ca sunt multi aceia care nu pot s-o faca.



Revenind... Da, uitam oamenii cu care nu mai tinem legatura. Conform si zicalei "Ochii care nu se vad, se uita". Bolnava zicala!
De ce zic asta ?! E un paradox. Un om cu care nu te vezi o perioada, nu e uitat. Nu-l uiti pe el, ci uiti de el. E o anumita diferenta. O diferenta de esenta.

Ah damn. Iar nu mai am timp sa scriu.

Raman insa la o intrebare, oricine care crede ca imi poate da un raspuns, sa o faca.

De ce unii oameni de care uitam, sunt adesea oameni care au fost candva indispensabili (eu un cuvant cam pretentios) pentru noi ?

Timpul trece ?!

Timpul trece.

Noi suntem victimele timpului.

Da, adevarat. Dar si timpul este victima noastra. Pai cum ?! Pai uite asa. Timpul ne omoara. Dar, undeva de cealalta parte, noi omoram timpul. Fie ca e vorba de timpul nostru sau de al altcuiva, il omoram.

Nu v-as spune toate aceste shituri daca n-as fi ferm convins ca aveti parte de ele.

Adica... legea e chiar foarte simpla. Stam degeaba, pierdem vremea aiurea, si acuzam pe altii ca ne plictisim. Pai la asa o atitudine, avem si pretentia de a nu ne plictisi ?! Si astfel facem anumite lucruri care, speram noi, ne vor scoate din starea oarecum molesitoare de plictiseala. Bineinteles lucruri care ucid timpul.

Timpul trece. Mai e nevoie sa-l mai fortam si noi ?

Va veni o vreme (da... va veni!) cand n-o sa mai avem timp. Exact, o sa tanjim dupa timpul pe care l-am pierdut. Si o sa ne cam para rau si chiar o sa regretam ca am pierdut timpul intr-o asemenea masura. O sa ne dam seama ca n-am realizat nimic.

Vom avea nevoie de timp!

Dar ce zic eu... Eu, care nu pierd nicio ocazie de a ma plictisi. Nicio ocazie de a pierde timpul foarte aiurea.

Timpul trece.